Am fost întrebată de câteva ori, dacă m-am gândit să pun textul cărții în online. Ce idee! Adică, de ce? Atât de tare ne-am dezobișnuit de pipăitul hărtiei? Facem o grămadă de lucruri în online și, parcă, nu vreau să ne despărțim cu totul de ceea ce înseamnă a citi o carte. Aș fi putut să pun și filmul undeva, ascuns în youtube, nelistat, și să îl poată vedea, cumva, cel care are cont cu drept de acces și la carte dar, tot nu vreau să fie așa. Și, apoi, mi-a mai venit și ideea asta, cu dăruitul unui crâmpei din pământul de la Carei. Păi, pământul țării, chiar că e singura părticică din ceva, ceva care nu se poate avea online!
Gata, clar, niciodată nu voi face chestia asta, cu cartea pe internet.
Și-am dat și primul autograf! Doamne, cum a fost! Tezele și extemporalele, toate, la un loc, n-au fost ca rândurile alea, scrise pe o jumătate de foaie goală, de la începutul cărții! Nici nu mai știu ce-am scris acolo, mi-a tremurat mîna, cred c-am mai mâncat și câte-o literă, că așa îi stă bine unui autor, să se facă și puțin de râs, cel puțin în fața lui, dar, oricum, am simțit că creierul mi s-a înțepenit ca în fața unui live în fața camerei, blocat de tot ce se întîmplă.
M-a întrebat prietena mea, acasă, dacă am avut emoții când am ținut-o prima dată, în mâini. Nu știu ce să zic, poate că n-am avut. Nici după ce-am născut-o pe fii-mea, nu cred că am avut emoții, doar, că, nu puteam vorbi… Mi se pare, și-așa, destul de imoral că sunt atât de multe exemplare tipărite și am senzația că ar fi fost suficient să tipăresc una singură. Și pe-aia, să o împrumut prietenilor care vor să mă cunoască mai bine, să mi-o înapoieze, și eu să o dau mai departe, altuia… Iar chestia asta, cu autograful, am avut senzația că definește un gest care face parte din coregrafia minimală a spectacolului, iar eu n-am făcut spectacol, eu, doar, le-am arătat că vreau să ofer ceva din tot sufletul.
Da, și-am făcut-o și pe-asta… emoționată, nu mai știu ce-am scris acolo, dar am scris fix ce-am simțit! Cu drag, cu muuuult drag!
