“Una dintre întrebările ghidului era următoarea: Care este emoția cea mai puternică, pozitivă sau negativă, pe care ați trăit-o în timpul perioadei de front sau, după caz, de prizonierat?
Iar Mihu Pavel, fără să stea pe gânduri, zice:
– Se venea cu sania și, acolo, în dosu՚ lagărului, erau unii, tot prizonieri, care, numai, făceau gropi, dar pe noi nu ne lăsau să mergem acolo, să vedem, și-apoi sania, care era cu răniți, cu morți, se ducea acolo. Și-apoi, ne-o spus, că țîpa câte zece-cincisprezece într-o groapă, înghețați, așa! Și-i astupa și, aia era, la răniți. Nouă nu ne-o spus nimeni că ne dă drumu՚ după atâția ani, nu ne-o spus nimeni treaba asta. Noi ne-am gândit că acolo murim. N-aveai voie să scrii nica acasă, și nici n-aveai cum, nici într-un fel, dară.
Se întoarce cu capul spre fereastră și, pentru că soarele s-a mai dus după blocul din fața celui în care, la etajul trei, Mihu Pavel îmi spune toate astea sau, pentru că a obosit sau, poate, pentru niciunul dintre aceste două motive, mi se pare că are chip de sfânt, zugrăvit pe pronaosuri de biserici, dar nu prelung, în cheie bizantină, pentru că, deși ușor descărnată, fața lui arată ca o pâine coaptă și rotundă. Și zice:
– Mi-a fost mai mult spaimă că mor. Și cu schija mi-a fost frică, dar acu՚ mai mult, și uite că mi-o dat Dumnezeu zile, că am trăit atâta. N-am știut că atâția ani o să mai trăiesc, să ajung aproape de sută.
Dau stop la vizionare să mă uit la două mese lipite, chiar în dreapta mea. Pe întuneric, se văd și mai bine două cifre, una lângă alta, aprinse pe un tort, și câțiva tineri care cântau La mulți ani! Am oprit camera, pentru că nu mai aveam putere să-l aud, pentru a două oară în aceeași zi, cum îmi spune că drumul de la baraca în care dormea și până la pădurea în care tăia lemne, zilnic, acolo, în lagărul din Siberia, era de douăzeci și cinci de kilometri. Sau că scârțâitul de roți al acelor cărucioare care îi culegeau pe cei mai puțin norocoși decât a fost el, îl gârâie în urechi de fiecare dată, seara, înainte de a adormi. Am strâns la piept camera de filmat și, Doamne, cât o iubeam, încercam să calculez, în vreme ce… Mulți ani trăiască! îmi ieșea și mie, șoptit, odată cu al necunoscuților ălora. Cam ce vârstă avea Mihu Pavel când a fost trimis în Siberia? Deci, dacă s-a născut în 1920 și-a fost luat prizonier în 1944…, 24 de ani împlinește și Mihai de lângă mine, că am văzut că pe tort scrie, printre trandafiri din ciocolată, LA MULȚI ANI, MIHAI! Iar cifra 24 lucește dintre lumânărelele aranjate cu dichis, ca să-i fie pe plac lui Mihai de-acum…
Bucură-te de tot ce ai, Mihai, pentru că, deși vă deosebesc doar două litere în finalul numelui, vârsta ta, Mihu Pavel și-a serbat-o în tranșee, intrându-i schije în creier, dar mai ales în suflet, iar tu ești sănătos, trăiești în pace, iubești și ești iubit de o femeie frumoasă!
Plătesc cafelele și plec la prietena mea, ca să ne uităm mai departe la restul materialului, dar mai târziu, după ce culcăm copiii, care, și ei, cumva, trebuie să vadă ce am filmat eu, la un moment dat. Îmi vine în cap Piramida lui Maslow și mă gândesc la faptul că nevoile din ierarhia lui devin doar niște concepte referențiale și abstracte, când auzi astfel de povești, și că orice bucurie și orice tristețe pot păli liniștite în fața unui singur și simplu lucru: trăim în pace unii cu ceilalți, iar nouă nu ne rămâne mare lucru de făcut pentru a păstra asta, pentru noi și pentru copiii noștri. Strâng în brațe camera de filmat, nu am mai pus-o în rucsacul ei pentru că, mi-am amintit, acasă mai am încă una, cu care arhivez tot felul de bucăți rupte din viață, de care mă tot lipesc și, pe care, o iubesc la fel de mult ca pe asta.
Dar o să îi vină, și ei, vremea…”
fragment din cartea
