Un simplu fapt de război

Într-un fragment din cartea POVEȘTI NEMURITOARE DE LA RĂZBOI ÎNCOACE este descris unul dintre cele mai pline de umanitate momente ale unui război. Ale oricărui război…

România a întors armele împotriva Germaniei, la 23 August 1944, iar în poarta lui Vasile Toma din Adâncata, o rusoaică împușcă trei soldați nemți.

Ceea ce s-a întâmplat pare un fapt simplu, dar e doar o aparență…

Cu trei nemți îngropați la poartă

“– Tătuță, spune cum te cheamă, unde te-ai născut și când? îl întreabă fiica, deoarece prezența mea l-a încurcat până la tăcere pe bătrânul care nu dormise întreaga noapte cu gândul la filmarea de care îi spusesem la telefon, înainte cu o zi. Rău am făcut, că mai bine se trezea cu mine la poartă, fără să mai știe că, de la București, vine cineva după el, să-l consemneze într-o arhivă a eroilor despre care el a crezut, toată viața, că nu au făcut altceva decât ceea ce era firesc să facă, și nu cine știe ce acte de eroism… Am transformat-o pe fiică în reporter de ocazie și-am început să-i dictez, din spate, întrebările din ghid, că eu eram prea de departe venită și prea străină de viața lui, ca să se deschidă și să îmi povestească așa de repede cum a mâncat coji de crumpe în lagărul din Siberia.

– Și, anul, tătuță, anul în care te-ai născut?

O secundă, două, trei… număr, nouă, îi trebuie să revină cu noi, lângă noi, și să scormonească în negura aia, pe care o voia lăsată-n urmă, pentru că, de-acum, părea bine pregătit pentru următoarea parte a vieții, cea promisă în scripturi.

– 1921, zice, greoi și bâlbâit.

– Tata, povestește-i cum ai plecat în război! Cald, rugător și decis, îl mai roagă fiica, hotărând, de comun acord cu mine, dar fără să apucăm să vorbim, că ghidul nu are cum să mai funcționeze și, conchid rapid, am face bine să ne mulțumim cu ce-o putea să ne mai zică Toma Vasile atunci, acolo, pe prispa casei lui din Adâncata.

– Povestește-i cât ai stat, unde ai fost și ce ai făcut, acolo! Povestește, mata, singur!

– În patru, patru, patru, în patruzeci și doi… m-o înco, înco, înco, încorporat. Și, până în patruzeci și patru, am făcut război.

– Așa, și?

Tot ea.

– Unde-ai fost?

Mai întreabă, tot pentru mine, că doar ea crescuse cu poveștile lui de război, iarna, la sobă, și le știa prea bine, că doar erau, de-acum, ale familiei.

– În hî, hî – mai mult gâjâie, și asta-i ia multe secunde – în Rusia.

Alte pauze și, posibil, că și alte amintiri îl încurcă, pentru că, peste un aproximativ lung timp de privire pierdută, fiica hotărăște să îl ia altfel:

– Tătuță, da’ cum ai ajuns acolo? Cum a fost apoi, în Siberia?

Femeia hotărăște s-o taie, măcar prizonier în Siberia să apuce să zică cum a fost, dacă războiul i s-a șters cu totul.

– Cum era, ce mâncai, ce făceai, acolo?

– Varză murată. Și coji de crumpe – spune, în suficient de mult timp încât să putem vedea că lipsa de focalizare a privirii spune mult mai multe.

– Și cum era acolo, ce îți mai amintești? Era frig?

– E…, e…, e…, era – și ridică din umeri spre gât, ca și cum s-ar zgribuli. Încearcă, de mai multe ori și în mai multe feluri, dar se pare că nu mai vrea sau nu mai poate să se ducă, mintal, acolo, în locul în care s-au născut amintiri cu care nu mai dorea să trăiască, atât cât mai avea de trăit. Sau posibil că i-a iertat deja pe toți, și asta chiar că nu îl mai interesa.

– Regimentul 7 Vânători – se mai întâmplă să auzim, aproape răspicat.

– Tătuță, la ce armă ai fost? Tătuță, ai tras cu pușca? Și el dă din cap, afirmativ.

– Ai tras? În cine-ai tras?

– În ruși.

– Și? Ai împușcat? Răspunsul la întrebarea asta aproape că îl schimonosește de regrete că ne spune, încercând să ne convingă, dar mai ales pe el, că doar s-a spovedit ani la rând:

– Trăgeam, așa, aiurea!

Mă uit pe displayul camerei și văd că suntem trecuți de minutul 10 de filmare și socotesc că-s slabe șansele să mai înregistrez lucruri de mult șterse de el.

– Tătuță, la noi la poartă este o cruce de-a nemților! Știi ceva?

– Sunt înmormântați acolo… i-am văzut pe ei.

– Morți?

– I-o împușcat o ru…, o ru…, o ru…, o femeie rusoaică.

– Și cine i-o îngropat aicea?

– Noi. Eu cu vecinii.

Mai tatonăm câte ceva, dar bătrânul nu mai poate sau nu mai vrea să iasă din socotelile lui. Strâng camera, adun lavaliera și bag trepiedul în husă, iar fata și ginerele mă îmbie cu apă și pere culese din curtea lor, cu puțin înainte să le ajung în poartă, pentru filmare. Îmi cer scuze că am tulburat ultima sută de metri din existența acestui om și mai că-mi vine să cer scuze că am ajuns atât de târziu în viața lui. În timp ce ies pe poartă, doamna mai îmi spune că, fix lângă picioarele noastre, sunt înmormântați cei trei nemți, împotriva cărora românii luptau doar de câteva zile, de la momentul în care Armata Română a întors armele, ca să se alieze cu rușii. Erau niște nemți pe care tatăl ei hotărâse că nu avea cum să-i lase ca pe niște câini, în uliță, după ce acea femeie din Rusia i-a împușcat, chiar dacă noi eram, de-acum, proaspăt aliați cu rușii. Cimitirul era prea plin, câmpurile erau minate, iar el i-a îngropat și le-a adus și preot, care să-i omenească așa cum știa el că fac creștinii, chiar dacă nemții nu-L știau pe Christos așa cum Îl știa el. Vasile Toma a procedat simplu, așa cum auzise de la mama lui, și, în fiecare duminică, de la popa din sat. Am rugat-o să mai stea cu mine, ca să filmez plăcuțele, să le public pe undeva, că poate, cine știe, cineva îi caută pe cei trei nemți și încă așteaptă să afle vești despre ei, așa cum caut eu să știu ceva despre Gheorghe Moise, putrezit de mult prin Munții Tatra, de la 13 ianuarie 1945.

Scris cu vopsea neagră, italic și bolduit, cu tot cu diacritice, sub semnul unei cruci acoperite cu tablă, ca să nu ruginească, era:

„În acest loc sunt înhumați trei militari germani, căzuți în luptele ce au avut loc în localitatea Adâncata, județul Suceava.

Ei aveau următoarele inscripții pe tăblițe:

1) 2887, STAMM-KPGEB-211/pe verso BL-GR,

2) 7970-2/Ldsch EySPtt 11/pe verso: A,

3) A STAMM 12392 KOMP Ildsch EySBttii.

S-a pus această cruce astăzi, Vinerea Mare, 17 aprilie 2009.

Preot paroh Alexandru GRIVINCĂ,

Adâncata”.

Iar jos, pe cimentul în care era ancorată troița cea nouă, pusă în urmă cu aproape 10 ani în locul celei din lemn, improvizate pe vremea războiului, se afla o candelă ce ardea. Nu cred că alte fapte de război ar fi putut să lase mai multe urme din existența lui Toma Vasile, decât acest gest, făcut cu atâta omenie, față de trei aliați, sau inamici, sau nici el nu știa precis ce mai erau, dar care, înainte de toate, fuseseră niște bieți oameni, pe care istoria îi aruncase la poarta lui. Așa apucase el să învețe că trebuie să facă și așa a și făcut, chiar dacă i-ar fi venit Curtea Marțială la poartă.”

Un fragment din cartea POVEȘTI NEMURITOARE DE LA RĂZBOI ÎNCOACE.

Eu am căutat locul în care bunicul meu ar putea fi înmormântat, timp de aproape douăzeci de ani. Mă gândesc, poate alți nepoți, în alte locuri, încearcă să afle aceleași lucruri despre bunicii lor nemți, morți în cel de-al Doilea Război Mondial, la retragerea după înfrângerea din Stalingrad. Am pus, alături, o fotografie cu numerele de pe tăblițele cu care au fost înmormântați acești trei soldați nemți.

Ajutați-mă să îi găsim pe acei nepoți!