“Iașchevici răsuflă adânc și mă lasă să-i văd cuvintele contorsionate în creier, traducând prea prăfuitele gânduri pe care doar el poate să le mai aducă lângă mine, în imagini. Auzind atâtea despre război, încep să simt văzduhul încărcat de blândul apus al unei zi de pace.
– Și, într-o bună dimineață, a început ofensiva…, mi-e foarte greu să vorbesc… Ceva care nu se poate descrie. A fost un infern! Infernul s-a coborât pe pământ. Închipuiți-vă, aproape patru milioane de oameni, pe o distanță de șaptezeci de kilometri. Începe o luptă corp la corp și tot ce este în tehnica militară se dezlănțuie acolo. Iadul pe pământ, peste noi! Toată lumea are un singur țel: să fugă. Să scape de prăpăd. Rușii sunt foarte bine echipați, dotați, înarmați, – ridică ușor, glasul, ca de frig – și îmbrăcați! Pufoaice, de sus și până jos, cizme, pâslari! Noi, mantale scurte, bocanci britanici, nu știu de unde i-o fi cumpărat, că tălpile s-au tăiat și s-au rupt, eram mai mult desculți, cu bocanci cu tălpi de lemn… Eram în mijlocul iernii, acuma, era dezastru, dezastru! În două zile, am fost lichidați. Toată armata asta a noastră, care era acolo, puțină la număr față de lungimea frontului, de trei sute de kilometri – i se înmoaie glasul – și ne-am pomenit, toți ăștia care am mai supraviețuit, în stepa Rusiei, pe zăpezile alea, pe întinderi imense, fără de suflare omenească. N-am mai avut sprijin, n-am mai avut alimente, n-am mai avut hrană, n-am mai avut îmbrăcăminte, n-am mai avut armament. Rușii – și rectifică, ținând ochii-n jos – nu, sovieticii, ne-au încercuit pe o adâncime de aproape șaizeci de kilometri și au început… De fapt, ei puteau să ne omoare până la ultimul, dar ne-au lăsat în pace, să ne omoare natura. Iarnă grea s-a lăsat peste noi, și foamete groaznică.”
Acesta este un fragment din cartea #Poveștinemuritoaredelarăzboiîncoace , în care povestesc cum am fost primită la Arad, în apartamentul de două camere de la etajul doi, de Carol Corneliu Iaschievici. Cel din fotografia de mai jos.
În carte au fost aduse câteva imagini ale celor care au povestit cum au făcut războiul, marele război, adică, cel de-al Doilea Război Mondial. Și am zis aduse, pentru că “le-am adus” din vremurile în care cei despre care am scris erau tineri și luptau.
Acum încerc să scriu ceva pe o carte pe care o voi face cadou nepoatei lui Carol Corneliu Iașchevici, cu care, dealtfel, m-am și văzut nu de mult timp: Sabrina Iașchevici, actriță la Teatrul Odeon. Am văzut-o în premiera “Ceasornicaria Taus”, după un text al lui Gelu Naum, regia și decorul Dragoș Galgoțiu, costume – Lia Manțoc.
Bunicul ei nu mai e printre noi, s-a pristăvit. Adică, s-a dus dintre noi. Asta, în urmă cu ceva timp, după ce l-am filmat. Mi-a plăcut cuvântul ăsta, pristăvit, când l-am aflat, și mi-am promis că îi voi da drumul doar pe lângă cineva drag…
Am tot citit interviuri de-ale Sabrinei Iașchievici și am găsit un fragment dintr-unul, care mi-a plăcut mult. Și, cu siguranță, i-ar fi plăcut și bunicului ei, pe care l-a iubit enorm… Și, cu care seamănă mult, după gustul meu. Îl las mai jos…
“Eram roşcată morcov. Aşa mă simțeam și pe dinăuntru. Fetița manga (n.r. personaj de desene animate). Totul mi se părea electric și vibrant. Am intrat la UNATC și îmi plăceau toate provocările pe care le primeam la cursuri, îmi plăcea să improvizez, să inventez, să mă joc, eram prima cu mâna sus. Când mă gândesc la asta, îmi dau seama că m-am schimbat. Eram mai curajoasă. Muzica și călătoriile erau iubirile mele. Ascultam muzică electronică, mergeam la party-uri foarte des. Călătoream cât de mult se putea, plecam spontan unde îmi venea chiar şi fără niciun ban, cu autostopul sau cu trenul. Într-o vară, am plecat prin Europa câteva săptămâni, cu un abonament de tren Interrail, de neratat pentru cine are poftă de puțină aventură, am plecat și am stat câte două zile în fiecare capitală, cu foarte puțini bani, câștigam făcând brățări din ațe si biluțe, iar prietenul meu de atunci cânta la vioară. A fost o experiență extraordinară şi plină de peripeții. Credeam că teatrul pe care îl fac trebuie să își ia seva din experiențele mele, din felul în care îmi trăiesc viața. Să vii a doua zi la curs cu o emoție nouă, o impresie nouă, să ai despre ce vorbi. Să îți pui la cale lumea interioară. Mai bine să trăiești ceva decât să ajungi la curs la timp… cum îmi scrisese pe peretele căminului un prieten într-o zi, când nu ajunsesem la cursul de dimineață… „Viața e scurtă! Ai mai luat două absențe“. Nu recomand nimic, doar că… așa gândeam…”
