Diabetul lui Oprescu e mai cu moț decât al lui tata. Care, oricum, nu mai e deloc!

eu, mama, tata și fratele meuDiabetul lui Oprescu mi-a cam frisonat puțin începutul de zi! Insidioasă, perversă, boala asta face ravagii. Nu am studii de specialitate, în afara celor dobândite dar uitate rapid, la liceul sanitar. Liceu pe care l-am urmat mai mult de gura tatălui meu.

– Nu da, că nu iei, acolo intră cei cu pile! Anul ăsta sunt optișpe pe-un loc! mi-a zis tata, puțin înainte de Revoluție (care revoluție?!)

Nu intenționam să mă duc acolo. Dar, dacă tata a zis că nu prea am șanse și că nu voi intra, am hotărât să dau admiterea fix acolo.

Carieră medicală? N-aveam cum. Mă adunau de pe jos cam de pe la toate intervențiile chirurgicale. Cu masca de oxigen pe figură m-am trezit de câteva ori. Am abandonat rapid proiectul medical. Ca să nu termin liceul învățând ceva de care oricum, n-aveam să mă folosesc profesional, m-am mutat printr-a unsprezecea la clasă de cosmetică. Am învățat cu sârg. Am și practicat meseria asta vreo cinci ani, cam cât m-am întreținut la prima facultate. Îmi amintesc faptul că, în timp ce prestam epilaturi, de cele mai multe ori mă trezeam că țin clientelor mele (cele mai tinere) cursuri de istoria artei (cred că mă dădeam mare cu ceea ce învățam la pregătirea pentru regie) și le condiționam ca, între un epilat și altul să vină cu, de exemplu, Crimă și pedeapsă gata citită! Alternam și cu alții dar, în principiu, Dostoievski era the best la ora aceea, pentru mine! Și, oricum pierdeau vremea prin discoteci…

Revin la tata… și la diabetul lui Oprescu. Mă bucur mult și consider că e un real succes pentru democrația din România faptul că primarul reținut de DNA are posibilitatea umană, medicală, de ce nu și juridică, de a se prezenta la una dintre cele mai bune unități spitalicești din țară pentru a-l consulta un diabetolog, chiar și încarcerat, fiind.

Și tata a avut această șansă. Diabetic, insulino-dependent, evident, beneficia o dată la trei luni de rețeta pentru o anumită medicație specifică diabeticilor. Rețeta o lua mama pentru că, dragul de el, devenise nedeplasabil. În primăvară, în mai, trebuia să primească rețeta de care zic, pentru următoarele trei luni. Mama i-a zis doctoriței de la Institutul de Diabetologie că e foarte dificil pentru el, să mai vină. Și, că greu se mai dă jos din pat.

– Haideți, doamnă, face și el o excursie, aduce-ți-l, că altfel nu-i dau rețeta!

Și l-a adus, a doua zi. L-am dus eu cu mașina, de fapt. Afară, șapte-opt grade peste cele din ziua precedentă. Brusca și imprevizibila modificare de temperatură i-au venit de hac. La câteva ore i s-a făcut rău, mama a chemat ambulanța, a ajuns la spital. La spitalul la care, să zicem, cândva fusese director exprimarul cel cu multe șanse, pe o secție la care, cândva, fiica lui făcuse chiar și practică…

Computerul tomograf a arătat cum, în ultimele ore, un accident cerebral s-a transformat într-o poveste complicată, nici nu vreau s-o denumesc, dar care presupune sânge mult în lobul cerebral stâng.

A murit în zece zile. Cu mine, lângă el. Jumătate din ultima sâmbătă din viața lui am petrecut-o împreună. De parcă, și de data asta, ar fi avut de ales!

L-am mângâiat, i-am dat supă făcută de mine, cu o seringă și i-am repetat nici nu știu de câte ori, cât de mult îl iubesc. Apoi am plecat la întâlnirea de douăzeci și trei de ani cu colegele de Sanitar. Era chiar prima întâlnire de când terminasem liceul pe care-l frecventasem doar ca să-i demonstrez tatei că și eu sunt printre cei mai buni.

Cu fetele (femei în toată regula, peste încă pe-atât, adevărate babe) am glumit și, printre dinți ne-am adus aminte de glumele din spitale. Cele de pe seama bolnavilor mi le-am cam reprimat.

Nu am gândit că ar mai fi trăit măcar puțin, dacă nu-l scoteam într-o excursie, la Institutul de Diabetologie. Nu am gândit nimic. L-am petrecut cum se cuvine, doar. I-am făcut un cadou, atât cât am putut eu și cât își dorea el de la mine și cam atât.

Ultimul pachet de țigări. L-am dat groparilor și i-am promis tatei că închei un capitol ce dura de peste douăzeci de ani în viața mea, un capitol pe care-l iubeam și pe care-l urmam cu multă consecvență și fidelitate. Acela de a savura fiecare fum dintr-o țigărușă fină la o cafea aromată.

Și gata. Și cu tata și cu țigările.

De aceea, mă bucur că ceilalți diabetici au mai multe șanse decât a avut el. Cel puțin, aceea de a alege ei înșiși când, cum și de ce vizitează diabetologul.

Am recitit cu atenție, înainte de a posta acest text. Nu am depistat răutate. Eventual, frustrare. Pentru că tata nu a avut de ales, în libertate, fiind. Pentru medicamentele acelea, vitale, a putut opta doar, între o excursie sau alta!

Leave A Comment?