”De la lume adunate și `napoi la lume împroșcate”, de Tudor Gheorghe

 

Mai întâi Mircea Diaconu apoi pe rând, Draga Olteanu Matei, Dorel Vișan și mai aseară, Tudor Gheorghe care, ”rupt total de realitatea românească și de români”, cum zice, trimite sms-uri de solidaritate antenei… Scrie cum în 59, tatăl său a fost condamnat la 22 de ani de închisoare și toată averea confiscată. Mama cu trei copii a fost trimisă pe drumuri…

Comparând nenorocirea îndurată de familia sa pe vremea comunismului cu situația lui Dan Voiculescu, aș putea să înțeleg că nu a priceput nimic din tot ce au trăit părinții săi. Într-un fel, nu mă surprinde deloc ce agrăiește rapsodul la antene. Mă surprinde că nu a intuit adevărata fibră națională pe care o fredonează. În fond, iubim artiștii pentru talentul lor, nu și pentru caracter. Însă, mai am o lipsă de surprindere, care nu îmi vine de aici. Ci dintr-o poveste din viața mea, care m-a făcut să meditez mult. Încep…

Multe dintre subiectele reportajelor făcute de mine erau pripășite prin Oltenia. Acea oltenie care l-a azvârlit îndărăt pe Eugen de Savoia după doar două decenii de stăpânire, aceeași oltenie care își conserva poveștile cu moroi adunate în ulițe neasfaltate, de prin satele de pe lângă Dunare. Oltenia care l-a născut pe Petrache Lupu, pe Sorescu și pe Păunescu, pe Amza Pellea și pe Tudor Gheorghe, pe Bercea, pe Dragnea, este aceeași în care s-a nascut chiar și… Rîmaru. Fix aceeași Oltenie pe care o regăseam și eu de multe ori imediat după 15 iunie și pe care o părăseam puțin mai devreme de 15 septembrie. Mă duceam la bunici, la unchi și la veri, mă duceam să ne scăldăm în Oltul care se vărsa la numai doi kilometri în Dunăre. Când nu ne scăldam, alergam rațele și găinile din bătătură, că altfel, între blocuri, la București, nu aveam parte de așa ceva. Ne jucam cu păpuși făcute din știuleți de porumb, îmbrăcate în rochii de pănuși și ne uitam lung la țestul în care așteptam să se coacă cea mai cool pizza oltenească. Punea bunica, Dumnezeu s-o ierte, punea un pui tocmai decapitat deasupra unei lipii atunci unsă cu roșii rupte de noi din răzor, și mai arunca negreșit, câțiva căței de usturoi… Nu am mâncat ceva mai bun, în viața mea, deși am încercat, cât am stat în New York, bucătării de care încă nici nu auzisem. Și-mi mai amintesc cum așeza frunze de nuc pe pământul încins tare, ca să fie acolo și să dea arome pâinii și puiului din care se ducea tot ce scurgea gravitația.

Liniștea uliței care lega drumul dintre centrul satului și Olt era deranjată din timp în timp de simfonii de bocitoare și fanfară pe care doar trăitorii în provincie le mai pot cunoaște. În orașe se purta dricul tras de cai acoperiți, dar la țară mergea și cu tractorul sau căruța. Am, așezate, foarte bine amănuntele astea, în cap, pentru că pe mine mă fascinează moartea de când mă știu și nu mi-aș fi iertat să pierd vreo ocazie în care aș fi putut s-o cercetez în voie. Măcar până venea preotul, ca să plece apoi, la groapă, cu toții! În timpul școlii aveam ocazia să văd, la bloc, pe lângă cei iertați de Dumnezeu în mod natural, multe fete vinete de care se clevetea pe la colțuri că ”a băut, săraca, ceai de leandru, că-i venise lu tac-su cu burta la gură”! Dar la bunici, lângă Oltul drag, puteam să-i văd pe cei care-l iubiseră la fel de mult ca și mine, dar mai puțin prudenți. Ăștia nu erau vineți, erau umflați.

În ultimii ani n-am mai frecventat astfel de ocazii. N-am putut să mă duc nici măcar la bunici sau, la mătușă-mea.

Nu-mi place să rememorez doar amintirile însoțite de fanfară mortuară. Aș putea, de exemplu, să-mi amintesc despre aniversarea unuia dintre noi, verii… și alți vecini poftiți, strânși pe prispa casei în așteptarea mătușă-mii ce trebuia să vină cu tort făcut de ea la Turnu Măgurele… N-a mâncat nimeni niciun tort. Doar turtă dulce cumpărată de la băcănia satului. Am ascultat Boney M și ”Antena Satelor” la difuzor, poate chiar și Tudor Gheorghe, dar nu-mi mai amintesc, ne-am jucat de-a mama și de-a tata până seara, dar tortul nu a mai încăput în ”rata” plină de navetiștii care terminau programul la Combinat. Iar musafirii au plecat spre seară, după ce au mâncat pe saturate doar turtă dulce și corcodușe…

Și, mă mai duceam cu frate-meu după unchiu, la bostan. Toți puneau acolo pepeni, cum le zicem noi la oraș, mai mult decât porumb sau grâu. Fiecare avea câte-o coșarcă de-o vară în care se adăposteau ziua de soare iar noaptea de țânțari și de hoți, când se hotăra sa facă bostănărie. Tot acolo am mai mâncat ceva bun, copt într-o groapă săpată în pământ și corcolit în cenușă fierbinte, până spre 8 sau 9 ore… Dar nu dorul de pornirile culinare ale familiei mele mă împing să-mi exhib prezenta alegație acum, ci nevoia mea de a înțelege un mare artist care și-a mâniat fără să știe părinții-n groapă. Și totodată, să pricep un fenomen. Un fenomen care se întinde de la comunism și până la capitalism, chiar și așa, spoit, cum e al nostru. Un fenomen care se hrănește doar din frică și poate cataliza excepțional un experiment din care scapă doar cine poate. V-ați prins despre ce e vorba?

Dar, de ce-am plecat de la rapsodul popular?!

Nu m-aș grăbi să-l încriminez, m-aș mulțumi să înțeleg ce i s-a înâmplat… Doar a trăit și el la câteva zeci de kilometri de locul la care sunt în vizită, în gândul meu, acum.

Unchiu-meu care păzea bostanul avea casa în Islaz, la câțiva kilometri de Olt, de întâmplările noastre și de bunici. Îl chema Marin (cum altfel?!) și rămânea adeseori nemâncat pentru că îi făceam vizite intempestive la bostan și la groapa în care își calcula cu ore înainte cina. Era de-o blândețe și de-o bunătate inimaginabile, pe care nepoții lui le-au importat mai târziu, în existența lor de bucureșteni. Nu eram foarte curioasă, mă mulțumeam cu poveștile de război ale bunicului din București și nu știam că și acolo, sub nasul nostru, se țes drame pe care aș fi vrut să le știu. Le-am aflat târziu, după ce a murit și el, dar și nevasta lui, cea pe care vecinii au înțepat-o în inimă înainte s-o bage în groapă, că ziceau că e moroi și se întoarce după ei. Atât era de rea.

La Islaz s-au petrecut cu mult timp în urmă evenimente care ar fi trebuit să țină trează democrația în țara asta. Am căutat repede pe net, că de la școală nu mai țineam minte, și am vazut că ”Proclamația de la Islaz” era un fel de părinte al Constituției de mai târziu. Mișto, nu?! Iau cu copy paste și pun câteva puncte care îmi stau pe creier de pe 9 iunie, când ar fi trebuit să zică, nu neapărat vreun trust de presă, că nu sunt inconștientă, dar măcar o ”foaie” locală, acolo, ceva, despre Proclamația de la Islaz! Că, doar se împlineau 166 de ani de când adevărații bărbați ai țării au gândit că lucruri importante trebuie să le schimbe pe cele vechi! Punctele 6, 7 și 8 ziceau așa:

” 6. Împuţinarea listei civile; ardicarea de orice mijloc de corumpere.

7. Responsabilitatea miniştrilor şi a tutulor foncţionarilor în foncţia ce ocupă.

8. Libertatea absolută a tiparului”.

Cred că așa cum m-a obsedat pe mine chestia asta, la fel de mult nu i-a dat pace nici lui Dragnea. Că, doar el e ministru, și nu eu! Și ce dacă? Și ce-i cu asta? De ce Dragnea?

Pentru că el, mai mult decât mine, s-a scăldat la Olt, la Dunăre, a flirtat cu fete din Islaz și de-aiurea, până s-o cunoască pe Bombonica, i-a trecut pe la ureche aceeași fanfară pe care am auzit-o și eu, a urmat chiar școala generală în Islaz. Tatăl lui? Milițian în comună. Un milițian care (Dumnezeu să-l ierte și pe el, nu doar pe morții mei) a înțeles rapid cum stă treaba cu omul nou și cu societatea socialistă multilateral dezvoltată, dar și cu apărarea bunului comun și colectiv, chiar de colectivul care îl muncea! Și pentru asta, cotonogea metodic și adecvat. Nu, pe unchiul meu nu l-a prins furând din proprietatea statului, dar i se ”pusese pata” pe el, și din conștiință civică îl obliga să toarne dacă aude de-alții că fac așa ceva în comună. Și l-a chinuit pe măsură. Mare parte din acea perioadă. Verii mei mi-au povestit târziu că fricile copilăriei lor nu veneau nici de la bau-bau, nici de la poveștile cu moroi care bântuiau zona. Era suficient să zici ”milițianul”, și le îngheța sângele în vine și cheful de harță!

Personal, cred că fiul milițianului, tot din dragoste pentru bunul public nu a putut să-i lase și pe alții să se apropie de zestrea publică, după 89. De aceea, doar el și alți câțiva apropiați au participat (de multe ori prin interpuși) la simulacrul licitațiilor așa-zis publice din județ, sau la trecerea unor fabuloase active din proprietatea statului în proprietatea personală. Învățase de la tatăl său cum să apere și să conserve pe mai departe acea proprietate.

Mamăăă, și cât l-a mai chinuit pe bietul meu unchi… I-a inoculat frica până în măduva oaselor. Lui, restului familiei, restului comunei și restului restului comunității care multilateral se dezvolta. Toate astea aveau loc nu departe de Câmpia Libertății unde, cândva, bărbăția acestei țări se adunase să proclame libertatea tiparului (”Antena 3 e aici?”), sau, cum ziceau ei, ”ardicarea de orice mijloc de corumpere”.

Nu pe ”unchi-meu ăl bătrân” am vrut neapărat să îl evoc! Ci, pe fiul lui. Tot unchi îmi e. Fiul lui, care a cunoscut îndeaproape toate zbaterile tatălui, acum, ca și Tudor Gheorghe, nu pierde nicio emisiune a Antenei 3! Le soarbe, nu doar se uită la ele, și se culcă seara cătrănit că i-a tăiat Boc pensia… Este vorba despre un om care și-a muncit toată viața bucățica de pământ, a citit cărți, iar la retrocedări, după 89, nu și-a primit toate pogoanele înapoi. A ieșit în șomaj deoarece Combinatul de la Turnu Măgurele, luat între timp pe te miri ce de la stat de Ioan Nicolae, prieten bun cu Dragnea, nu a mai avut ce face cu ei. Acest om, ruda mea dragă, mi-a spus că Băsescu e de vină pentru toate relele din țara asta.

Tot ce am putut să fac, la ultima discuție pe care am purtat-o înainte să ies dintr-o casă care pentru mine a însemnat foarte mult, a fost ruga mea, către el, să caute și informații din agențiile de știri. Copiii lui, cei care au adus cu ei blândețea bunicului la oraș, i-au dus calculator și au băgat și internet. Nu s-au gândit că pentru știri, ci doar pentru remediile de care au nevoie plantele pe care le sapă, le udă și le îngrijește.

Nu știu dacă acum mai trec pe uliță fanfare cum treceau pe vremuri, dar mi-au bubuit urechile când am plecat ultima dată de acolo. Are vârsta lui Tudor Gheorghe, familiile lor au fost atinse, într-un fel sau în altul, de aceeași prigoană comunistă și amândoi au o legătură anume cu ceea ce propovăduiește și strecoară în urechi la ceas de seară Gâdea, de la amvonul Antena 3. Dar, mai ales, inconștient, au legătură cu acel lucru pe care îl numim simplu: manipulare! Lucrătură strașnică izvorâtă din frici intrate bine în ADN-ul nației, a început să-și facă bine treaba. Iar Voiculescu a știut la perfecție asta.

Și, chiar dacă mi-e greu, cu adevărat vreau să-i înțeleg pe amândoi. Apoi pe Draga Olteanu Matei, pe Lucia Hossu Longin, pe Dorel Vișan, chiar și pe cel care a cotonogit-o pe Madalina Dicu, acum căteva zile. Poate ea, Mădălina, i-o înțelege mai bine decât mine. În definitiv, tot pe-acolo s-a născut și ea…

 

    • Cosmin Galeata

      Ca intotdeauna, cu placere. Adevarul este ca e greu sa gasesti oameni cu mintea lipede si colana vertebrala dreapta pe „caldurile” astea. 🙂

  1. Mihalcea Florin

    Am impresia ca unii prin aceasta tara sunt chinuiti mult de talent . Mai mult chiar, si cind dorm iese talentul din ei ! Aceasta senzatie am despre autoarea acestui articol. Ca scris tot ce-a scris, in timp ce dormea ! Sa-i de-a Dumnezeu ce-i lipseste ! Fiindca ii lipseste mult !

  2. Stimate domnule Mihalcea, modul în care o persoană lecturează, dacă o ajută Dumnezeu, mai și citește, înțelege și nu în ultimul rând, aprofundează un text, este rezultatul sumei întâlnirilor lui cu marii clasici, cu școala, cu o facultate… Nu sunteți obligat să vizitați toate blogurile, perseverați pe wall-uri în care se emit idei și judecăți de valoare în care dumneavoastră să vă regăsiți cu ușurință și fără prea mult efort intelectual! În orice caz, vă mulțumesc pentru apreciere.

Leave A Comment?