Povestea celor trei surse și… cinci țigări

 

Bombele de presa nu țin mult. Se inflamează, ca și spiritele, apoi iau foc, explodează și mai trăiesc foarte puțin. Fac raiting, e adevărat, dar oricând, o altă bombă este gata să îi ia locul. Tot de presă. Evident, nu când este vorba de moartea vreunui rege încoronat de sine însuși, pentru că atunci bomba de presă ține, cu voia Lui Dumnezeu, cam până pe la trei-patru săptămâni. Și chiar dacă fâsâie și nu arde încontinuu, tot e bună la ceva, că dă dependență și mai trage după ea ceva. Raiting, evident.

Iar despre poveștile de budoar ale doamnelor ce-și aranjează sau dezaranjează căsniciile în direct, nu mai pomenesc…

Cu numai câteva zile în urmă, mă trezesc cu o știre despre… nu o astfel de doamnă, ci despre cum a fost ocupată clădirea unei companii miniere din Deva de câțiva activiști ecologiști. Mi-am amintit de protestele împotriva unei alte companii miniere, care au ținut presa în picioare toată vara și toată toamna anului trecut. Mai întâi în Piața Universității, și mai apoi în Abrud și Câmpeni. Asta a fost o ”suprabombă” de presă, nu una normală, că a durat până a început să ningă.

Am avut curiozitatea de a mă deplasa personal la o astfel de manifestare toamna trecută. Mi-am făcut bocceluța, m-am pus pe tren până la Cluj și de acolo am reușit să mă înființez în Câmpeni până în ora două a după amiezii, oră la care era anunțat mitingul. Să fi fost 19 octombrie.

Și, ca orice jurnalist care vrea să scrie ceva ce nu mai scriu și alți colegi, ce poate să facă mai bine, decât să se amestece cu lumea?! Lumea bună, lumea venită din centre universitare țapene și lumea mondenă, a urbei, evident, pentru ca Bianca Drăgușanu nu fusese invitată. Se mai putea observa lumea animală, dar și lumea vegetală. Alături de cei câțiva cai și doisprezece boi veritabili veniți pentru reprezentare, am văzut și niște maldăre de fân. Bineînțeles, era acolo lumea audiovizuală, poliție, jandarmi și tot ce se obișnuiește în astfel de ocazii.

Protest_Campeni_2Nu stai locului, nici dacă vrei. Am vrut sa văd cu mare atenție boii, să văd bine oamenii, și să mă uit adânc la ei. Și să încerc să îi pricep. Trăiesc într-o țară mereu surprinzătoare. Nu am știut până în acel moment și mi-am reproșat apoi săptămâni întregi că în țara mea, în societatea în care am pretenția că fac și jurnalism, poate să existe o mișcare ecologistă atât de puternică. Am început să îmi pun întrebări despre partidul cu același nume, oare de ce nu se vede niciodată în sondaje? În același timp, în București se pregătea marșul din jurul Palatului Parlamentului, inițiat în numele aceleiași idei. Minunată și înălțătoare: aceea de protejare a minunatului mediu în care trăim (păcat nu se vede) și căruia îi datorăm atât de mult!

Scurt, și foarte repede, ce bine că atât de repede,  îmi adusesem aminte că doar cu câteva zile în urmă Parlamentul tocmai respinsese propunerea Guvernului de a mări de la 42 de lei la 200, alocațiile copiilor. Chiar îmi era puțin teamă și îmi imaginam că în țara mea sunt mai mulți ecologiști decât părinți!

Un miros puternic mă țintuiește. Puțin mai devreme mirosise a bălegar. Numai la doi pași, ceva cu aromă dulceagă, unisex, poate ușor orientală, încerca să îmi spună ceva.

Toți purtăm în noi mirosurile  vârstelor noastre trecute. Îmi aduc aminte perfect cum miroseau parfumurile din vremea liceului, când foarte puțini purtau arome occidentale, aduse ”din străinătate”, pentru că, în rest, toată lumea mirosea uniform a ”Farmec”. Purtăm în noi mirosul primei țigări, mirosurile iubirilor, mirosurile bărbaților sau ale femeilor din viața noastră, ale micilor victorii și, mai ales ale înfrângerilor. Pentru că pe acelea le uităm mai greu. Și, ca să mă răzbun acum, pe anii liceului, dimineață, prânz și seară, ma îmbii singură cu Serge Lutens, un marocan de succes ce a dus la Paris ceva ce numai el a știut să prepare.

Revin la Câmpeni. Nu era nici balegă, nici Serge Lutens. Era ceva ce îmi amintea de anii în care încercam să îmi cresc rădăcini într-o altă țară. America, să zicem. Și să-mi fac din ea patrie. Atunci, demult,  n-am putut să-mi desprind toate rădăcinile de-acasă și, din cauza asta, de durere, de câteva ori fumasem ceva ce semăna mult cu ceea ce mă-mpresura aici, printre caii și boii patriei adevărate. Fac câțiva pași. La fel. M-am plimbat puțin, în stânga și în dreapta. Era ceva ce revenea când și când. Amintirile trezite de acel miros au făcut, pentru moment, să-i dau dreptate lui Salam. Cel cu manelele, drogurile și cu durerea de după moartea nevestei.

Dar nu erau droguri. Erau țigări. Le-am și văzut, apoi, scoase din pliculețe de hârtie și plastic pe afară, discret. Mărunt înfășurate, mai subțirele decât fițele ”slim” și mai imperfecte. Le-am și numărat. Am ajuns până la a cincea țigare și al cincilea fumător. Fumătorii? Erau ecologiștii veniți de prin Cluj, de prin Brașov și Dumnezeu mai știe de pe unde. Oricum, ar fi trebuit să fie mai mulți decât părinții care nu ieșiseră în stradă pentru o amărâtă de alocație, care nici nu mai conta…

Ușor-ușor, lumea începuse să își schimbe atitudinea. După nenumărate ”Uniți, salvăm, Roșia Montană” s-a citit ”Proclamația de la Câmpeni”. Chiar și eu, cu urme de miros dulceag în nări, am fost atentă. Ascult: ”Noi, locuitorii Munților Apuseni, adunați astăzi, 19 octombrie 2013 la Câmpeni, ne afirmăm dreptul de a ne decide singuri soarta. În temeiul acestui deziderat legitim proclamăm: pământul, pădurile, pășunile, apa și aerul Munților Apuseni aparțin celor care locuim aici, așa cum au fost lăsate moștenire de la străbuni…” Nu îmi mai amintesc mai departe pentru că, fără să vreau, am crezut că și ei, ca și țigările și idealurile lor sunt de import, și nu de Apuseni. Mai puțin caii și boii. Nu-i vedeam și nu mi-i imaginam tremurând de dragul și dorul  pământului, al  pădurilor, al  pășunilor, al  apei și al aerului Munților Apuseni. De dragul și de dorul lor am tremurat, am plâns și am fumat în răstimp aproape un an și eu, în încercarea de a trăi într-o societate din care venea acum o companie pe care toată lumea de acolo, fumători și nefumători, o repudia. Luată de val, sau de miros, am omis sa fac vreo fotografie de țigară cu miros dulceag. Rămân vorbele mele și cele trei surse neverificate  de care o să mă întrebe, mai mult ca sigur, vreun coleg de breaslă. Și Proclamația de la Câmpeni, din 19 octombrie 2013, care nu a fost o bombă de presă!

Dacă cineva nu o să mă creadă pe cuvânt, invit persoana să ceară imagini luate de drona care a survolat non stop, mai mult de două ore, acea piața. Și o să-i arăt pe cameră cei cinci care nu mă vor da niciodată în judecată că nu probez cu poze ceea ce scriu într-un reportaj, adică despre nișe țigări ecologice și mirosul lor.

 

Leave A Comment?