Povești. Jurnalistice?

Încep cu Apusenii. Sunt în mare vogă. De când cu ”Uniți Salvăm”, dar, mai ales, de cand cu întâmplarea nefericită în care au murit doi oameni, din cauza autorităților și a frigului…Ordinea cuvintelor nu e o întâmplare. Poveștile și locuitorii Apusenilor se rup din istorii ușor diferite de ale celor din regat sau de ale celor din Moldova, Dobrogea, sau… orice altă zonă. Bat coclaurile acestei țări de mai bine de doisprezece ani în căutare de subiecte pe care să le filmez, să le filtrez, și să le arăt apoi, lumii. Pe unele, doar le-am scris. Eu le numesc reportaje, chiar dacă mi-am facut și eu loc in ele.

Încep cu o poveste de iarnă. Din Zlatna.

Scârțâie aspru zăpada sub bocanci. Deasupra Apusenilor soarele face act de prezență câteva ore pe zi, și doar atunci când e generos. Mă aflu în Zlatna, dar prin telefon, mult timp, în București, cu colegii. Din oră-n oră, în fața camerei, între două și patru minute trebuie să spun cum stau lucrurile la fața locului, dar să și caut povești. Povești pe care într-un timp trebuie sa le aflu, să le scormonesc, și în altul să le aduc în casele oamenilor. Timp pentru întrebări și răspunsuri. Mai sunt douăzeci de minute, din al doilea, și trebuie să livrez o poveste pe care încă nu o știu.

Undeva, într-o bodegă în care miroase  puternic a rachiu si a tutun, mi-am găsit loc de întâlnire cu un domn. Al câtelea, într-o zi?! Fără așteptări și fără prea multe întrebări, îi fac loc să se așeze la masa de la care toleram manele, în loc de prânz. Un buna ziua se strecoară până la mine, prin fum amestecat cu abur și cu muzica aceea… Mircea Grava, și-mi întinde mâna, grav. Și eu.

S-a așezat și odată cu el a adus la masa încă puțin sub trei secole de istorie. Istorie trăită, nu citită. De el și de ai lui.

Cu ce treburi prin Zlatna? Întreabă el.

Păi, nu. Dumneavoastră să-mi spuneți cu ce treburi prin Zlatna. Și mă dau mai aproape de el. Să nu pierd nicio vorbă. Că nu știi! Și mă uit la ceas. Mai am șaptesprezece minute. Vede că m-am uitat. A prins-o repede, căci îi apare zâmbetul omului care a înțeles. Din acel moment, poveștile de viață adevarată ale acestei țări si ale familiei Grava, încep să se amestece cu mirosul de rachiu din crâșma în care încerc să mă încălzesc și să descos un om. Și începe să îmi povestească despre o farfurie, mai mult decât despre viața sa…

Are locul ei pe un dulap și o scoate la lumină când se-aduna toți. Copiii, mama, nevasta și celelalte neamuri. Toți știu povestea ei. Nu e un ciob oarecare. A venit cu trei sute de ani în urmă, într-unul din cotloanele carului care străbătea o bucată de Europă, tocmai din Tirolul italian. A schimbat măreția văilor Alpilor Dolomiți, cu măreția Apusenilor. În car veneau acareturi și strămoșii săi. Împărăteasa Maria Tereza, în toamna anului 1740 a dat un ordin imperial prin care ordona construcția uzinelor metalurgice din Zlatna. Străbunicii săi au fost aduși ca metalurgi specialiști în prelucrarea aurului… Împărăteasa știa ce se află în măruntaiele munților din marginea imperiului și a Europei civilizate. Tot prin ordin imperial poruncește să se construiască locuințe de serviciu pentru toți specialiștii veniți de prin alte părți. Într-una din locuințele de serviciu care datează din 1760 locuiește și acum omul din fața mea. Deja, pentru mine, nu mai există nici mirosuri grele și nici ceas la mână. Mircea Grava, comandor în rezervă, aflu, printre altele… începe  să-și desfacă  haina groasa, de zăpadă, și sufletul, odată cu ea. Trag aer, așa cum e… Continuă. Locuiește într-una  din cele cinci case care au rezistat vremurilor, până acum,  din cele douăzeci și cinci, câte au fost construite prin acel ordin imperial. Vremurile? De multă flacără și sabie, îmi spune…

Bunicul său i-a povestit, în ierni tot ca asta, că știe de la străbunicul său cum a lucrat la prima mașină cu abur din sud-estul Europei. Unde ? Întreb eu, ca prostul care n-are răbdare să i se țeasă singură, povestea… In 1838 s-a produs o premieră europeană aici, la Zlatna, datorită avântului care cuprinsese tot continentul.  În 15 octombrie 1838, cu ajutorul Camerei Aulice de la Viena, a fost cumpărată, a costat destul de mult dar și-a scos toți banii… Aveam să aflu.

Primul Război Mondial. Fratele cel mare al bunicului, Nicolae Grava, a fost încorporat  la Alba Iulia, în Regimentul 50 și a plecat pe front în Galiția.  Întregul Regiment a fost mai întâi decimat, și apoi retras de pe front, acasa, în cantonament la Alba Iulia. Nu după mult timp, iar a plecat, pentru că-l așteptau decorații și răni în lupta de la Caporetto. În toamna anului 1917, parte din trupele austro-ungare au fost implicate în marea bătălie de la Piave! Nicolae Grava luptă alături de Luță Ioviță, un celebru și azi,  taragotist bănățean, ce fusese înrolat în acel batalion, ca gornist. La un moment dat, într-o pauză de foc între două bătălii, a ieșit din tranșee, dintre linii, dintre morți și răniți și a început să cânte “La Paloma”… Și atunci un fior i-a cuprins, mult dor de pace și de ai lor le-a luat mințile la toți, de ambele tabere; italienii, de-o parte a Alpilor, românii noștri și bineînțeles, trupele germane și austro-ungare, de cealaltă parte, au început timid să scandeze lozinci de prietenie. În multe graiuri s-a plâns atunci. La scurt timp, ofițerii austrieci au simțit nevoia să repună lucrurile în ordinea lor firească, de război, și nu de pace, și s-a reluat focul…

Lacrimile lor, toate, le-am simțit intr-o clipă. La mine pe obraji și-n suflet.

La puțin timp Nicolae Grava a plecat într-o misiune de cercetare, la doar câțiva kilometri de locul din care plecase familia sa, cu mult timp in urmă, din ordinul imperial al Mariei Tereza. Printre inamicii morți și răniți se împiedică de un cal, și el mort, sub care se afla un vânător de munte îmbrăcat în uniforma armatei italiene, care iși pregătea sufletul să i-l încredințeze Lui Dumnezeu. I-a văzut tunica sfâșiată la piept și a mai văzut un colț dintr-o scrisoare. A scos-o, a citit-o și așa a aflat că pe acel italian, dușman de război, îl chema Andreas Grava. Tocmai ce se războise cu o rudă de-a sa.

A păstrat acea scrisoare cu numele acelui Andreas Grava, până în jurul anului 1950, când …

Iar lacrimi. Acum, ale lui. Îmi întorc privirea spre geamul aburit din dreapta mesei la care acest om îmi face onoarea să-și pună viața pe masă. Văd cum trece un zlătnean care trage doua capre după el…

Când, în noaptea de Rusalii, pe 18 spre 19 iunie 1951,  Nicolae Grava  și alte 12.791 de familii formate din 40.230 de persoane au încăput în  2.656 de vagoane de tren şi 6.211 de autocamioane. Matematica morții își schimba direcția. Destinaţia? Câmpia stearpă a Bărăganului. Au fost duși către Siberia lor, duși pe braţele unei orânduieli noi, proletare și absurde, a exterminării programate. Au fost ridicați noaptea și duşi de acasă în câmp, printre mărăcini și bolovani, fără apă, fără nimic, sub cerul atât de liber, că satele  din deşertul Bărăganului nici nu se numeau cumva. Mulți erau copii, le jucau ochii în cap de voie bună si curățenie în suflet şi nu ştiau că sunt duşmani ai poporului. O verișoară de-a sa  nu a rezistat iernii. În primăvară a murit. Apoi…

Cum sa continui, după un așa ”apoi”?!

Apoi au consolidat un…, hai să-i spunem, bordei. S-au întors dupa șapte ani aici, la Zlatna, în Munții Apuseni, să-și facă viața mai departe. Sau, ce a mai rămas din ea. Din gospodăria închegată în Bărăgan, au adus cu ei, în munți, un berbec din rasa Merinos.

Astăzi, după aproape şaizeci de ani, și ei, și copiii și nepoții lor, chiar și noi, acum, povestim despre deportări, despre labirintul câmpiei şi despre întâmplările zilelor din pustiu fără patimă aproape, dar cu o luciditate înspăimântătoare. Câteodată are şi memoria uitările ei. Tot după venirea comuniștilor, cei care nu au fost deportați, dar care au apucat să lucreze în minele de aur, povestesc despre bătăile încasate la Securitate, să spună, doar, unde-i aurul ascuns?!

Am învățat să tac și să ascult. Nu îl mai întrerup, nici dacă vreau să știu ce s-a întâmplat cu familia lui pe vremea celui de-al doilea Razboi Mondial… Îmi spune singur…

Bătea la poartă cel de-al doilea război mondial. Poate prin 41. Același Nicolae Grava, concentrat la Ploiești inițial, la o unitate de aviație, a fost trimis în scurt timp la fabricile Messerschmitt, din Germania aliată. În casa ce mai avea puțin și împlinea două secole de viață, imediat după întoarcerea armelor, Armata eliberatoare a cantonat un ofițer superior rus.

Etnicii germani, în mare parte, au fost deportați în Siberia, de la cel cu barba sură, pan’ la cel cu țâța-n gură, îmi spune… Mai puțin bunica mea.

Care-a fost prețul? În curtea casei construite din ordin imperial, acel tovarăș maior a ars toate cărțile în limba germană. Același tovarăș maior a plecat cu bijuteriile, pianul, pendula venețiană și mobila veche. Venite cu carul, în urmă cu doua secole, trebuia să ia calea maicii Rusii, de-acum. Farfuria doar, a scăpat. Acesta a fost prețul libertății bunicii…

Telefonul e cel care m-a luat pe sus urgent. Pe mine și poveștile omului din fața mea. Ajung, nu știu când, la cadru. Căștile-n urechi. Direct. Sau live, cum spunem.

Casa, familia și farfuria familiei Grava au făcut față cu greu vremurilor și istoriei scrise și nescrise a Apusenilor. Poveștile de la poala muntelui sunt salturi într-o lume care de-abea mai există în România de aur a veacului al douăzeci şi unu-lea. Cum aș fi putut eu să-l prezint pe Mircea Grava, comandor in rezervă și deținător de istorie la purtător, în doar câteva secunde?

Leave A Comment?